Populaţiunea Basarabiei

Basarabia era o ţară în drumul tuturor năvălililor şi lipsită de munţi înalţi cari să poată da populaţiunii scutul şi adăpostul cuvenit în timp de restrişte. Pentru aceste motive ea în vechime n-a putut fi bine populată. Regiuni întregi rămîneau pustii şi chiar bruma de cultură şi de civilizaţie ce se prinsese pe alocurea, tîănjea din pricina nestatorniciei vremurilor şi a necontenitelor năvăliri poloneze, căzăceşti, tătăreşti, turceşti şi muscăleşti.

În vremea anexării Basarabiei la Rusia, cirmuirea rusească pusese la cale o catagrafie sistematică pentru a stabili numarul exact al populaţiunii. Catagrafia oficială ne dă anumite indicii pentru a putea stabili naţionalitatea locuitorilor Basarabiei. Pe lîngă Moldovenii idigeni se pomeneşte încă şi de Evrei, Greci, Armeni , Bulgari şi  Găgăuzi. Nu se pomeneşte cu nici un cuvînt de Turci şi Tătari. Aceştea se retrăseseră cu desăvîrşire din raiale şi din Bugeac odată cu căderea acestor cetăţi. Doar ici colea se mai pripăşiseră cîte un turc prin satele moldoveneşti.

Cit priveşte pe Evrei, Greci, Armeni si Găgăuzi, numărul lor era dispărent faţă de numărul Moldovenilor indigeni. Datele recesămîntului de la 1871 arată în Basarabia 3.826 familii evreeşti, 640 familii greceşti, 530 armeneşti şi 482 bulgăreşti şi găgăuzeşti, la un loc deci 5478 familii neromâne. Restul 91.048 de gospodării erau moldoveneşti. Între aceste erau socotite şi cele cîteva mii de familii rutene sau ucrainene.

Rutenii sau Ucrainenii nu sunt băştinaşi în Basarabia. Ei sunt pribegi pe pămîntul Moldovei, venind din Podolia şi Pocuţia învecinată. În patria lor pămînturile erau stăpînite de polonezi care îi punea la muncă grea şi-i asupreau peste măsură. Pentru petecul de pămînt pe care se hrăniau, ei trebuiau să facă proprietarului 100-150 de zile de clacă pe an şi să-i mai dea încă pe deasupra şi dijma din roadele cîmpului şi din prăsila animalelor. În Moldova îndatoririle vecinilor faţă de proprietari erau cu mult mai uşoare şi de aceia iobagii ucraineni se foloseau de orice prilej pentru a fugi peste Nistru în Moldova. Fugarii aceştia nenorociţi se aşezau ca „lăturaşi”, căci aşa se numiau oamenii străini de adunătură fără căpătîi, ce se adăpostiau prin satele moldoveneşti, şi trăiau cu găzduitorii lor români în cea mai bună prietenie. În unele sate Ucrainenii s-au contopit chiar cu românii; în altele însă, ei, primind necontenit întăriri de dincolo de Nistru, au covîrşit pe Moldovenii băştinaşi şi au izbutit a li impune chiar limba lor. Aşa s-au ucrainizat sate întregi în ţinutul Hotinului şi Cernăuţilor, unde întîlneşti răzeşi cu nume neaoşe româneşti, dar care nu înţeleg nicio vorbă românească. Cei ce se folosesc deci azi de limba ucrainească în acele regiuni ale României nu sunt cu toţii de obîrşie ruteană. O parte din ei sunt, ce-i drept, urmaşii bejenarilor ruteni din Podolia şi Pocuţia, Dar altă parte destul de însemnată sunt Moldovenii rutenizaţi, cari trebuie readuşi la conştiinţa originei lor româneşti.

Pe vremea anexării Basarabiei numărul Rutenilor din ţinutul Hotinului era neînsemnat. Dovada cea mai bună pentru aceasta este faptul că comisiunea de recenzămînt din 1817, numită de Ruşi, nu aminteşte cu nici un cuvînt de ei. Comisiunea pomeneşte de Greci, Armeni, Bulgari, Găgăuzi şi Evrei ca populaţiuni deosebite, dar de Ruteni sau Ucraineni nu se pomeneşte deloc. Numărulu lor trebuie să fi fost aşa de neînsemnat, încît putea fi trecuţi în izvodul Moldovenilor. Catagrafia arată numărul gospodăriilor din ţinutul Hotinului – 21.701. Cred că nu greşim dacă admitem că o treime din aceşti gospodari erau de Ruteni. Dacă mai adăogăm la aceştia şi cele 1200 familii de Lipoveni, care pribegiseră din motive religioase în Basarabia, putem constata că pe vremea răpirii Basarabiei trăiau acolo aproximativ 8000 de familii ruseşti. Restul de aproape 84.000 de familii erau de obîrşie moldovenească sau românească.

Armenii şi grecii. Armenii s-au aşezat în Basarabia cu multă vreme înaintea Rutenilor şi Lipovenilor, venind în părţile noastre din Armenia-Mică care era aşezată în parţile Ciliciei cu capitala Sis. În 1375 regatul lor căzu în mîinile păgînilor şi atunci Armenii se împrăştieră în ţările mediterane; o parte din ei pribegiră în regiunile pontice, ajunseseră în Moldova şi de aici în Polonia. Pe timpul lui Alexandru cel Bun Armenii se aşezaseră de-a binelea în Moldova, unde ei, ca cunoscători ai împrejurărilor din Levant, dobîndiră curînd o mare înrăurinţă asupra negoţului moldovenesc. Din cauza concurenţei pe care Armenii o făceau negustorilor moldoveni, şi nicidecum din motive religioase – căci Românii sunt cel mai tolerant popor din lume – ei fură intr-o vreme persecutaţi în Moldova. Încolo Armenii, trăind în bună înţelegere cu Moldovenii băştinaşi, deprinseră limba română, dar păstrîndu-şi neatinse datinele, obiceiurile şi legea lor strămoşească. Ei trăiau pe la tîrguri ca negustori şi pe la sate ca arendaşi. În cursul timpului numărul lor a scăzut foarte mult, aşa că azi de abia atinge cifra de 2000.     

Grecii s-au răspîndit în Moldova , în număr mai mare, numai prin veacul al XVII-lea. Şi ei trăiau din negoţ prin tîrguri şi ca arendaşi de moşii pe la sate. Mare era numărul lor pe la mănăstiri ca călugări şi ca slujbaşi mănăstireşti. Curînd Grecii, îmbogăţindu-se din negoţ şi arăndăşie, se încuscriseră cu vechile familii boiereşti şi pe calea aceasta dobîndiseră cu vremea mare rost în trebile ţării.

Pe timpul domnilor fanarioţi influenţa lor în stat şi în biserică era covîrşitoare. Limba grecească era dominantă în biserică, în şcoală şi în viaţa publică. La începutul veacului al XIX-lea Grecii erau răspîndiţi în Basarabia şi aveau centrul lor la Odesa, unde luă fiinţă asociaţia lor politică „Eteria” cu scopul de a elibera Grecia de sub jugul turcesc (1814). Copo d’Istria, ministrul împăratului Alexandru I, însuşi ţarul sprijineau mişcarea eteriştilor, în fruntea căruia se găsea Alexandru Ipsilanti, cumnatul lui Katakazy din Chişinău. Numeroşi erau Grecii în oraşele de la Dunăre. În cimitirul din Ismail se luă importantă hotărîre cu privire la răscoala eteristă. În lazaretul de la Sculeni se întîlni Ipsilanti cu omul de încredere a lui Mihai  Vodă Suţu pentru a pune la cale răscoala grecească din Moldova (1821). Cu un cuvînt Grecii din Odessa şi Basarabia au jucat un rol foarte important în mişcarea eteristă a lui Ipsilanti. De atunci numărul Grecilor a sporit cu mult în Basarabia, unde continuau a se indeletnici cu negoţul şi cu cultura pămîntului ca mari proprietari.

Bulgarii şi Găgăuzii. Bulgarii s-au aşezat în Basarabia numai în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Ei sunt pribegi din ţara lor de baştină pe care o părăseau din pricina asupririlor ce le îndurau din partea Turcilor. De cîte ori armatele ruseşti ajungeau la Dunăre, se găseau Bulgari care să fraternizeze cu Ruşii şi să le ofere serviciile lor. La retragerea ruşilor aceşti Bulgari erau compromişi în ochii Turcilor şi trebuiau să se expatrieze, urmînd armatele ruseşti în retragere. Unii din aceştia rămîneau în Moldova  şi Basarabia, alţii pîtrundeau mai adînc in lăuntrul Rusiei, unde se găsea mult pămînt pustiu care îşi aştepta cultivatorii săi în deosebi în gubernia Cherzonului.

Pentru înaintăş dată se pomeneşte de bejenari bulgari în Basarabia în 1769 în timpul războiului ruso-turc de atunci. Războaiele dintre Ruşi şi Turci ce urmară după aceasta dată oferiră multor bulgari prilej de se expatria pentru aşi căuta în Basarabia şi Rusia Nouă o nouă patrie. Catagrafia din 1817 arată 12 sate basarabene locuite de pribegi din sudul Dunărei, aşezate toate între Ialpug şi Lunga. Satele acestea adăpostiau 482 familii bulgăreşti şi 38 familii moldoveneşti. Căpetenia lor era un oarecare Copceac .

În timpul de faţă 7 dintre aceste sate şi anume: Disghinge, Chessău, Beş-Alma, Bourci, Ciadîr-Lunga, Tomai şi Gaidar sunt locuite de Găgăuzi, ceia ce dovedeşte că ele fusese întemeiate de ei. Găgăutii sunt neam de obîrşie pecenego cumană turcă, care au îmbrăţişat legea creştină, dar şi-au păstrat limba naţională turcească, mai curată ca a turcilor şi neatinsă de influenţa araba, după mărturia unuia dintre fruntaşii lor. Găgăuzii trăiau în masa compactă în Dobrogea şi se întindeau în Sud pînă  spre Varna. De acolo ei au pribegit spre Nord şi, trecînd Dunărea, sa-u aşezat în Bugeac, întemeind acolo sate împrună sau alături de bulgari pribegiţi şi ei din aceleaşi regiuni, în acelaşi timp şi din aceleaşi cauze.

După răpirea Basarabiei numărul Bulgarilor şi Găgăuzilor sporea mereu. Stăpînirea Rusească sprijinea cu toate mijloacele aşezarea lor în Bugeac, unde era mult pămînt pustiu părăsit de tătari. Şi aşa s-a putut înjgheba acolo 43 de sate bulgaro-găgăuzeşti care se bucură pînă azi de o anumită autonomie, garantată lor de fostul guvern rusesc şi de Cuza-Vodă din vremea cînd aceste sate fusese retrocedate Moldovei.  

De Evreii se pomeneşte demult în Moldova. numărul lor însă în vehime n-a fost niciodată mare. Cind ajungiau să fie prea numeroşi, Domnul îi izgonea din ţară peste hotar în Galiţia şi Podolia, de unde veniseră în Moldova. Numai în cursul veacului al VXIII-lea începură a pătrunde în număr mai mare din Ucraina în tîrgurile Moldovei dintre Prut şi Nistru. Numărul lor a sporit foarte mult pe vremea războiului ruso-turc de la 1806-1812, fiindcă în vremea aceia graniţa spre Polonia şi Ucraina era deschisă, îngăduind intrarea Evreilor în Molodva cu mic cu mare.

Nemţii şi Velicoruşii sa-u aşezat în Basarabia numai după alipirea acestei ţări la Rusia.

Ţiganii nu sunt pomeniţi în catagrafia rusească de la 1817, fiindcă ei în acea vreme nu erau „gospodari” de sine stătători, ci robi pe moşiile domneşti, boiereşti şi mănăstireşti. Cu toate acestea însă ei sunt pe lîngă Români populaţia cea mai veche a Basarabiei. Obîrşia lor trebuie căutatâ în seminţiile cele robite şi subjugate din India, de unde fuseseră ridicaţi de Tătari pe timpul lui Dzenghis-Han, a cărui împărăţie se întindea de la porţile Indiei pînă la poalele Carpaţilor. De aceia Ţiganii se numesc pînă azi în Danemarca şi în unile regiuni ale Germaniei „Tătari”, iar în Moldova se numiau „Tătăraşi”. Dupa credinţa falsă că ar fi venit din Egipt ei s-au numit şi „Faraoni”.